Atelierul de lectura Fagaras

Acrostih E-o taină-nchipuită în decor, Măreaţă şi divină bogăţie Idilic ochi spre lună privitor, Nume înscris pe-a mea copilărie. E o fereastră spre nemuritor, Senin luceafăr, albă feerie, Cântând din liră codrul şi-al său dor, Un geniu dintr-o dulce Românie. Preot Ioan Paro ș

,,Codrul și Timpul” – versuri închinate lui Mihai Eminescu – Codrul se-ncleștă în luptă Cu a Timpului stihie: Doi giganți, voind s-arate Propria supremație. Codru-și zornăi frunzișul Prevestind a sa putere: ,,Doar cutează și privește, Și-ai să vezi a mea avere! Rădăcinile-mi înfipte În pământul răbdător Stau de veacuri mărturie Cum c-aș fi netrecător. Sunt așa bătrân, că șirul Anilor mi s-a pierdut; Totuși, nici copilăria Încă nu mi-am petrecut. Luna, cu-a ei feerie, Taina pururi mi-o sporește. Din izvoarele-mi curate Viața veșnic se-nnoiește. Omul însetat de sensuri Mă contemplă cu uimire, Eu mă fac lui o fereastră Ce-i șoptesc de nemurire.” Timpul hohoti, titanic, Răspunzând c-un râs grotesc: ,,Dacă tu trăiești o mie, Eu cât mii și mii trăiesc! ” Codrul se-ncleșta în luptă Cu a Timpului stihie… ,,Eu – șopti cu dor Poetul –  Eu privesc spre Veșnicie! ” Amalia Dragne

Nemuritorul Eminescu Mihai Eminescu, un geniu înnăscut, S-a făcut remarcat din copilărie, Când scria câte o poezie, Iar acum a ajuns recunoscut. El iubea să-și petreacă timpul în natură, Și inspirat de măreața lună, A scris cea mai lungă poezie, Care e cea mai mare bogăție. Seara, pe fereastră privea, Spre întinsă feerie, Care încet, încet adormea, Iar el mai scria o poezie. Pe codru îl iubea nespus, Toate tainele lui le-a spus, Și ajutat de acest decor, A scris și poezii de dor. Astăzi, 131 de ani au trecut, De când el a rămas pentru veșnicie tăcut, Dar el este încă cunoscut Prin poeziile pe care le-a făcut.  Eliza-Maria Dodea