Imparatia cuvintelor

Luând o pauza între lecturi, grupul nostru s-a indreptat spre un nou moment de creatie: am ales 10 cuvinte cu care sa compunem ceva. Cele 10 cuvinte au fost: pasiune, iubire, nerabdare, siguranta, bucurie, libertate, speranta, eleganta, dorinta si liniste. Amalia Dragne propune urmatoarea poveste.

Pe-un sfios fir de poveste,

Inserții meșteșugite

Cerc să fac din cele zece

Cuvinte-n joacă izvodite:

Castelul Peles

           În Țara Poveștilor, nicio poveste nu fusese aleasă regină, căci niciuna nu putuse fi proclamată drept „cea mai frumoasă”. Și era cumva firesc, de vreme ce, acolo unde sunt mulți, frumusețea nu poate fi deținută de unul singur, ci își oglindește razele, după cum dorește, în fiecare.

În schimb, cu o voce unanimă, fusese ales un împărat: Cuvântul. Și pe bună dreptate, căci el avea mii și mii de cuvinte-supuși, care se combinau în fel și chip, născând la nesfârșit povești noi (sau povești mai vechi, spuse într-o manieră nouă).

În țara împăratului Cuvânt se auzea un zumzet neîntrerupt, semnul trudei continue a cuvintelor, care își schimbau locul și prieteniile fără pic de răgaz, țesând noi și noi povești. Unii se întrebau încă dacă această forfotă nesfârșită reprezintă fericirea creației sau o condamnare la munci.

Într-o zi, Împăratul, poate pentru că joaca era în firea cuvintelor, sau, poate, într-o clipă de plictis, ceru să i se înfățișeze 10 cuvinte alese ca din întâmplare: Pasiunea, Iubirea, Nerăbdarea, Siguranța, Bucuria, Libertatea, Speranța, Eleganța, Dorința și Liniștea.

Câteva clipe mai târziu, intră în sala tronului, maiestuoasă, Iubirea. Ea avea puterea misterioasă de a-i ridica pe toți într-un fel de extaz. Mâna-i grațioasă se odihnea fericită în cea a mirelui ei, domnul Libertate, singurul care fusese considerat vrednic de această însoțire. Unirea lor era ca aceea a două suflete viețuind într-un singur trup, sau chiar mai adâncă de-atât. În jurul Iubirii zburda vesel copilul lor, care luase ființă în chiar clipa însoțirii celor doi și nu-i mai părăsea nicicând: Bucuria. Iar Speranțagăsise cu cale să se alcătuiască în chip de trenă a Iubirii, căci din ea își trăgea existența și, în lipsa ei, Speranța ar fi murit subit și fără nădejde de înviere. 

În urma Iubirii intră în sală, impetuos, cu un gest teatral, domnul Pasiune, care purta, ca pe o rană veșnică, dezamăgirea că nu fusese EL alesul Iubirii, deși era convins că era cel mai în măsură să țină aprinsă veșnic flacăra ei. În prima clipă, toți cei prezenți își acoperiră fața, de teamă să nu orbească. Apoi, încet, se obișnuiră cu strălucirea fulgerătoare, aproape de nesuportat, a domnului Pasiune. Într-adevăr, domnul Pasiune era arzător ca soarele, iar în loc de inimă o purta în piept pe doamna Dorință, care era toată numai foc. Cuvintele din Țara Poveștilor îl priveau pe domnul Pasiune cu o curiozitate veșnic nelămurită: oare are chipul frumos ‒ divin chiar, după unii ‒, sau este de-a dreptul hidos?

Atenția le fu atrasă curând de doamna Eleganță, care tocmai își făcuse apariția în prag. Ah, altă enigmă!.... Doamna Eleganță avea un rafinament desăvârșit, era mlădioasă și insinuantă ca un fel de abur diafan, care te învăluie cu mii de farmece și îți încețoșează privirea. Era o apariție fascinantă, încât destui căzuseră în mrejele ei definitiv. Erau însă și unii care se fereau s-o privească prea des sau prea intens, considerând că pune prea mare accent pe aparențe.

Cât despre doamna Liniște, cu toții știau că ar aștepta-o în van să sosească: ea își ducea viața în cele mai înalte sfere, unde nu puteau pătrunde niciodată cuvintele. Doamna Iubire și Logodnicul ei erau singurii primiți uneori în vizită. Dar doamna Liniște nu uita niciodată, atunci când era convocată de către Împărat, să-și trimită, din politețe, slujitorul: pe domnul Siguranță, un cuvânt cu chipul nu prea atrăgător, dar curtat de multe inimi. Domnul Siguranță fu primit cu toată reverența, ca unul asupra căruia se revărsa ceva din considerația excepțională pe care toți o aveau față de stăpâna lui, Liniștea.

În clipa următoare, atenția le fu atrasă de domnulNerăbdare. Împins de firea sa… nerăbdătoare, acesta ajunsese la fața locului înaintea tuturor, dar rămăsese retras într-un colț, deoarece era copleșit de o tristețe mai mare ca dânsul, care îi smulgea icnete înăbușite. 

― De unde atâta supărare, domnule Nerăbdare? îl întrebă grav împăratul.

Toți îl priveau îngrijorați, așteptând cu respirația tăiată să afle motivul unei așa mari dureri.

― Sunt foarte trist și jenat să mă aflu într-o așa cinstită adunare!... Maria Ta, toate celelalte cuvinte sunt frumoase și plăcute… Toate, împodobite în veșmite strălucitoare, toate, iubite precum virtutea… Iată, de pildă, domnul Pasiune strălucește cu foc nestins, Bucuria jubilează, Speranța are ochi fermecători precum cerul senin, domnul Libertate e mai mândru decât toți... Doar eu… doar eu sunt blestemat să fiu urât și nedorit!... Răbdarea e o virtute neprețuită și niciuna din celelalte virtuți nu-și pot păstra frumusețea dacă nu se coc la focul înțelepciunii ei. Dar mie mi l-au pus pe NE în față și de-atunci totul în viața mea a devenit tragic! Cei care aleargă în brațele mele se poticnesc, cad, se rănesc, suferă, și nu puțini au și murit! Cine m-ar putea iubi și pe mine!?!...

În sală se auziră șoapte reținute de compătimire și, ici-colo, câte un oftat înfundat.

Pentru a cugeta la găsirea unei soluții, Împăratul Cuvânt își luă un răgaz de câteva clipe bune, care domnului Nerăbdare i-ar fi părut veacuri, dacă n-ar fi fost atât de apăsat de suferință încât să nu mai spere la un răspuns satisfăcător… Apoi, cu o blândețe stranie, pe care numai Împăratul Cuvânt ar fi putut-o avea față de supușii săi, acesta spuse:

― Există, totuși, fiule, și pentru tine o rază de speranță… Iată, îți dăruiesc un veșmânt pe care puține virtuți l-ar putea egala în strălucire. Dar, ia seama, îl poți purta doar arareori! E o nuanță lingvistică cu totul specială pe care, în mărinimia mea, ți-o dăruiesc: dumnezeiasca Râvnă. Este aceea care-L însuflețea pe Domnul Hristos când a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” Sau aceeași care-i însuflețea pe cei mai râvnitori mucenici, cum a fost și Sfântul Ignatie Teoforul, care grăbea să se îmbăieze în sângele martiriului precum în cel mai curat foc, fără întârziere, încât îi implora pe creștini ca nu cumva să împiedice prin vreo intervenție acest mult dorit martiriu!

Cuvintele care se aflau de față și care asistau la această scenă abia mai apucară să zărească fața domnului Nerăbdare, care se înclinase până la pământ înaintea Împăratului și-i mulțumi, după care dispăru val-vârtej pe ușă. Se grăbea, se grăbea mai presus de înseși puterile nerăbdării sale, să se întâlnească cu doamna Fericire, pe care, îmbrăcând el nobilul veșmânt proaspăt primit, ar fi putut, în sfârșit, să o privească o clipă în ochii-i adânci!...

∗

Cuvintele își continuară zumzetul lor în Țara Poveștilor, și poate că-l continuă și astăzi. Doar în sferele înalte, unde împărățește Liniștea, cuvintele nu ajung. Pentru că se transformă în sensuri și nu se mai rostesc, ci doar SUNT.