Gloaba si proprietatea
 |
Charles Cottet - Old Horse in the Wasteland |
Omorul nu pare sa aiba nici o explicatie logica. Mikalkov, baiatul "proprietar" al iepei, o forteaza sa traga la o caruta pe care nu o poate misca. În fapt, el chiar pare sa încarce caruta tocmai pentru ca iapa sa nu aiba nici o putere. Ca si când trebuie sa o învete o lectie pentru ca nu îsi poate realiza "menirea," baiatul o omoara în bataie, strigând adesea ca are dreptul sa o faca pentru ca este proprietatea lui.
Daca ne gândim doar la ideea de proprietate, putem spune ca, în principiu, un individ are dreptul sa faca orice doreste cu ceea ce detine. Imaginati-va, de exemplu, ca iau o bâta si îmi distrug computerul la care scriu acum. Actul meu ar fi de neînteles, v-ati uita la mine ca la un om care si-a pierdut mintile, dar nu m-ati considera un monstru si nici nu va veti gândi ca am încalcat o lege, fie ea sociala sau morala. Daca, însa, as face acelasi lucru cu un cal sau o pisica, lucrurile s-ar schimba, indiferent daca pisica si calul ar fi fost cumparate contra cost, tot astfel cum am cumparat si computerul.
Diferenta dintre cele doua acte descrise mai sus sugereaza ca raportarea noastra fata de proprietate este determinata si de ceea ce este "obiectul" pe care îl consideram proprietate. Cum putem explica aceasta diferenta? Ce este diferit între un cal siun computer?
*
O a doua întrebare referitoare la scena cu calul: copilul Raskolnikov îsi aduce aminte în vis cât de rau îi parea de un cal pe care un satean îl batea fara mila; copilul era atât de marcat încât mama lui trebuia sa îl ia de la fereastra de unde privea. Raskolnikov cel care se trezeste din vis spune (si traduc direct din editia mea in engleza): "Multumesc lui Dumnezeu ca a fost doar un vis." Cum se face ca Raskolnikov, cel care este gata sa omoare cu sânge rece o batrâna, un seaman de-al lui, este atât de tulburat de moartea foarte grafica a unui cal dintr-un vis?
Diferența dintre un cal și un computer este una destul de evidentă, și anume viața. Prin distrugerea unui computer nu provoc suferință. Computerul nu are sentimente, pe când un cal are. Doar gânditi-vă la procesul uciderii unui cal, al unei viețuitoare. Gânditi-vă la suferința din ochii acelei ființei. Acea privire îți transmite ceva, te neliniștește. Mă gândesc că omul poate avea drept total de proprietate doar asupra obiectelor (includ aici si lumea vegetală, deși stiu ca reprezinta viață, însă nu și sentimente observabile, cel puțin), nu și asupra vieții.
ReplyDeleteLegat de a doua intrebare , eu cred că Raskolnicov condamna acea faptă absurdă, deoarece are motivele sale. Printre acestea, unul este faptul că nu înțelege fapta "călăului" (calul nu îi greșise cu absolut nimic țăranului, cel puțin din perspectiva băiatului, nu cunoștea toată situația -o vedea nejustificată-, el a asistat doar la momentul "pedepsei"). Un alt motiv este necesitatea sau credința într-o necesitate. Raskolnicov credea că este nevoit să facă acea faptă, datorită situației sale financiare. În plus, se credea chiar îndreptățit spre a săvârși acea faptă, datorită credinței sale in nevoia de utilitate a unui individ pentru societate, ori bătrâna nu mai avea din perspectiva sa niciun rost, ba chiar afecta negativ viata celorlalți (cel putin asa vedea el lucrurile; exemplu: Lizaveta).
This comment has been removed by the author.
DeleteMihai, spui: "Gândiți-va la uciderea unui cal, la suferința animalului..." Dar imaginează-ti că te adresezi cuiva care are exact aceeași atitudine față de animale precum băiatul care își bate iapa, din povestea lui Dostoievski. Daca s-ar GANDI intens, așa cum îi recomanzi, o astfel de persoana nu ar simți altceva fata de un cal chinuit decât ceea ce simte deja, adică nu mare lucru. Altfel spus, efortul de gândire nu pare să schimbe nimic în privința modului în care oamenii se raportează la ființe...
DeleteLa fel, spui ca unul dintre motivele pentru care Raskolnikov ucide batrana era CREDINTA lui in necesitatea utilitatii individului pentru societate (utilitate pe care batrana nu o avea). CREDINTA despre care vorbesti pare sa fie tot un act intelectual, precum gandirea. Probabil, credinta respectiva a lui Raskolnikov era in fond concluzia unei insiruiri de ganduri. Credinta asta nu este o credinta mistica sau ceva extraordinar, ci ceva destul de comun... Ea priveste fapte--care pot fi fapte abstracte, sau banale, cum ca ploua afara sau nu. Si atunci ma intreb in ce fel credinta sau, mai simplu, ideea lui Raskolnikov cum ca valoarea vietii unui om e conditionata de utilitatea sociala a omului respectiv poate impinge omul sa actioneze intr-un fel sau altul. Imi pot imagina o persoana care gandeste exact ca Raskolnikov, dar care nu se simte deloc inclinata sa ucida oameni "fara utilitate sociala". Imi pot imagina chiar ca persoana respectiva are oroare de actul concret al uciderii unei alte persoane. (Se zice ca Himmler, seful suprem al lagarelor de concentrare naziste, era o fire sensibila. Nu ar fi omorat o musca. Cand a vizitat un lagar, i s-a facut rau...Nu ar fi putut omori un om cu mana lui, dar credea ca evreii trebuie exterminati. De altfel, chiar gardienii SS ai lagarelor aveau nevoie de un antrenament special sa isi suprime impulsurile de umanitate fata de detinuti.)
Ce spun este, la urma urmelor, ca gandirea in sine nu pare sa fie capabila sa motiveze oamenii sa faca ceva. Daca cineva nu SIMTE ca trebuie sa faca X, nu va face X, chiar daca gandeste sau crede ca trebuie sa faca X. De cate ori nu gandim ca ar trebui sa facem cutare lucru, pe care pana la urma nu reusim sa il facem?
Totusi, poate ca gandirea poate afecta simtirea in anumite feluri--dar cum?
Sunt prieten cu autorul articolului de blog pe marginea caruia am comentat amandoi. Am citit replica ta, mi s-a parut interesanta si am simtit imboldul sa scriu randurile de mai sus. :)
Mihai si Stefan (si toti ceilalti), iau ultima intrebare a lui Stefan, daca gandirea ne poate afecta, si o modific putin. Daca stiu ca un anumit lucru este rau, ma va motiva aceasta cunoastere sa nu fac acel lucru? Daca stiu ca un anumit lucru este bun, ma va motiva aceasta cunoastere sa fac acel lucru?
ReplyDeleteSocrate pare sa creada asta, dar atunci se pune intrebarea ce fel de cunoastere este aceea care imi modifica fiinta in asa fel incat ma face sa actionez in functie de ea, mai ales ca ne putem gandi la o multitudine de exemple in care oameni pot sa spuna ca ei cred ca X este rau si totusi sa faca X.
Scena în cauză profilează două aspecte extrem de importante care iau parte la acțiunea umană. În genere, săvârșirea unei fapte este precedată de o serie de procese ce pot fi categorisite în două mari grupe: cognitive și afective.
ReplyDeletePsihicul uman se pare că respectă această dualitate riguros, însă în anumite situații o parte din procesele menționate sunt mai pregnante decât perechea lor: "Pentru a iubi, trebuie să uiți că semenii sunt creaturi (...) Dragostea nu se poate consuma între două absențe de iluzii, unul măcar trebuie să știe" Emil Cioran (Amurgul gândurilor).
Astfel putem înțelege ușor de ce Raskolnikov este emoționat de animalul acesta pur, lipsit de apărare. Scena este de un romantism evident. Incapabil să rezolve rațional această enigmă, tânărului nu îi mai rămâne decât să SIMTĂ. Cogniția este suprimată. Nimic nu este neutru, în definitiv. Cadrul ambiguu oferă privitorului un flux de emoție irezistibilă, refluxul fiind difuz, uniform răspândit în psihicul acestuia. Spontană dar și brutală, acțiunea în sine atinge un absolut incompatibil cunoașterii, de unde și "lacrima", materializarea atingerii dintre cunoaștere și sentiment.
În opoziție cu acest eveiment, crima săvârșită asupra bătrânei reprezintă reversul medaliei. Un ucigaș cu sânge rece, care a premeditat fiecare mișcare, ucide atât un om cât și o idee. Dualitatea este consumată. Rațiunea a învins, iluziile s-au destrămat și în urmă o dâră de sânge, poate chiar "lacrimile" rațiunii..
Luci, ma gandeam la citatul din Cioran. Il completez:
Delete"Pentru a iubi, trebuie să uiţi că semenii sînt creaturi; luciditatea nu te apropie decît de
Dumnezeu şi de neant. Fericiţi sînt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic; care iubesc într-un freamăt de neştiinţă şi perfecţiune." Partea cu absente;e de iluzii vine mai tarziu, si ma gandesc ca se poate interpreta in afara contextului dat de primul citat.
Prima parte a citatului e stranie. Pe de o parte, mai ales in contextul notiunii de iluzie, suna ca si cand iubirea exista doar pentru notiuni abstracte, nemurdarite de cotidian. Dar iubirea asta in iluzie desi pare a fi departata de ratiune (pentru ca mergi intr-un cadru al emotionalului) este de fapt cat se poate de intelectuala, pentru ca te atasezi de idei, iar nu de persoane reale. Ma intreb daca nu cumva, in Crima si pedeapsa, critica se refera tocmai la felul acesta dual de interpretare a lumii: esti ori in categoria afectiva, ori in cea cognitiva. Poate ca este si o a treia cale, care merge dincolo de aceasta dihotomie (si pe care, cred, o va exemplifica Sonia).
Iubirea în iluzie poate fi apropiată de rațiune, o rațiune greșită. Iluzia preia dimensiunea amăgirii în contextul citatului, ceva ce trebuie menționat neapărat. Altfel, este drept, iluzia poate fi validă. Aici însă se raportează strict la această amăgire sau poate chiar preia rolul amăgirii. Iubirea în amăgire este unica iubire având în vedere efemeritatea vieții umane. Observăm că ceea ce ne depășește mereu este timpul. A iubi ceva în timp este absurd în definitiv. Iubirea presupune un jurământ subînțeles, acela că va continua. Ori, omul iubind se amăgește că tocmai așa va fi.
ReplyDeleteRevenind la citat, Cioran subliniază acest aspect important. Iubirea împresurată de conștiința timpului este lipsită de profunzime. Nu cred că există pentru o noțiune abstractă, asta se aplică într-o zi oarecare. Pentru o zi oarecare ne putem imagina un scenariu simplu, cotidian, în care doi iubiți sunt împreună într-un parc. Unul dintre ei observă apusul și devine trist. Trezirea conștiinței e dureroasă. Durerea nu poate duce la iubire. Ori, cine știe, poate de asta iubim.
Ne iubim ca și creaturi însă nu iubim creatura din noi. Este în definitiv tot o idee la mijloc. Nu cred că iubim fiecare trăsătura facială în parte, iubim fizionomia, această armonie de trăsături, această idee.
Pe parcursul romanului aveam impresia că Raskolnikov mereu a avut o simpatie ascunsă pentru Sonia. Odată ce a fost privat de idealul care îl ținea în viață, a reușit să o iubească ( activ cel puțin).
Una dintre intrebarile pe care le ridica problema iubirii are de-a face cu cine este cel ce iubeste. La cine se refera "eu" cand spun ca eu iubesc?
DeleteEste posibil ca "eu" sa se refere la diferite entitati in functie de felul de iubire despre care vorbim?
Pun intrebarile astea mai ales in contextul in care am discutat ca Raskolnikov este impartit in doua--sa spunem doua persoane care incearca sa devina una prin propriile puteri. Dar hai sa nu spun mai multe acum despre asta si sa ramanem la primele aspecte: la cine se refera "eu" in propozitia "eu iubesc X?" Si, mai departe, poate "eu" sa se refere la diferite entitati in functie de tipul de iubire si in functie de obiectul iubirii?